Fişă de Top

DAN CHISU: “Ma depaseste nesiguranta in a face urmatorul pas intr-un anume ritm”

Posted in inter'view, jurnalism by Karina Zotta on Mai 29, 2010

Debuteaza in lumea lung metrajului cu o poveste  comerciala si il deranjeaza daca nu inteleg chiar toti acest lucru. Vine in fata publicului nu doar cu un concept de film nou in cinematografia romanesca, dar si cu idei tehnice noi care promit o calitate superioara. Dan Chisu este regizor de lung metraj, iar din acesata postura povesteste despre rigurozitatea care ii lipseste, dar nici n-o vrea, despre superficialul din el si despre visele indraznete, care, la 54 de ani inc ail mai agata si le da curs in realitate. L-am intrebat despre cateva formule personale si daca mai are repere in viata si a raspuns pe masura.

“…asta inseamna ca superficialitatea iti aduce o lipsa de familie, o lipsa de sanatate”

Corina Gologot: Santeti un om riguros?  

Dan Chisu: Nu (…) In momentul in care tragic linie si eu, la 54 de ani ai mei, constat ca m-am bagat in foarte multe lucruri, dar iarasi constat ca nici unul nu l-am dus la performanta totala, ma pot considera un superficial, dar cu mare bucurie.

C.G: Care este bucuria unui superficial?

Dan Chisu: Bucuria unui superficial este ca are orizonturi noi si descopera lumi noi. Eu faceam emisiuni de calatorii, dupa care am facut emisuni emisiuni culinare, dupa care am facut filme documentare, dupa care am plecat cu barca pe mare, dupa care am facut filme despre barcile cu panze. Nu poti sa nu te bucuri cand ai asa o paleta mare de alegeri. Dar asta inseamna ca superficialitatea iti aduce o lipsa de familie, o lipsa de sanatate; ele vin la pachet, de fapt. Dar niciodata nu poti sa zici dupa ce ai luat vreo decizie daca ai facut bine sau rau. In acelasi timp ma omoara monotonia. Nu as fi putut sta intr-un serviciu in care sa ma trezesc la ora opt, la zece sa plec si la sase sa ma intorc. Mi s-ar parea ca viata nu mai are sens.

“E o lume noua pe care o descopar acum. Incep cu un film intentionat comercial, care nu ma carcterizeaza neaparat”

C.G.: Ce va depaseste in momentul de fata?

Dan Chisu: Ma depaseste nesiguranta in a face urmatorul pas intr-un anume ritm, pentru ca pasii se fac in ritm. Depinde ce ritm iti alegi: poti sa faci un pas saltat, un pas rapid, unul lent… E o lume noua pe care o descopar acum. Incep cu un film intentionat comercial, care nu ma carcterizeaza neaparat. Am vrut neaparat insa, sa atrag atentia, pentru ca un film comercial merge mai bine decat un film normal; am terminat al doilea film si ma aduce ca subiect in aceeasi zona a adolescentilor si nu stiu daca “sa-l coafez si sa-l machiez” ca sa impac pe toata lumea.

C.G. : Sunteti adeptul formulei “Mananc, deci exist”?

Dan Chisu: Mi se pare cel mai important lucru. Eu cred ca unul din motaorele evolutiei a fost mancarea si n-am sa va mai spun decat doua lucruri: homo erectus a parasit Africa , clar, pentru mancare si arata asa cum este astazi datorita oamenilor care s-au dus dupa mirodenii. America a fost descoperita nu pentru ca se dorea a fi descoperita America . Se dorea descoperirea Indiilor. Daca Columb a facut-o, daca cel care i-a dat numele- Amerigo Vespucci, nici macar n-a vrut sa plece acolo. Cunoasteti povestea lui: el s-a ascuns pe-un vapor, era un hot din zona Portugaliei, zona Cascais-ului, care urmarit de niste soldati, s-a ascuns pe-o barca, s-a trezit pe ea, a fost inchis. A fost revolta pe barca, a pus stapanire pe ea, si fiind omul numarul unu, cel care a vazut un petec de pamant a strigat: “Amerigo, Amerigo, pamant!” Deci va dati seama cat de relativ este! Dupa el, Vasco da Gamma pleaca cu doua corabii, are sansa sa ajunga in Calicut ( India de astazi), si stabileste primele relatii comerciale ale Planetei, pentru ca acolo s-au impartit. Arabii au luat-o pe uscat si portughezii si spaniolii pe mare. Deci, santem dependenti de mancare. La botez e o masa, la nunta e o masa, la inmormantare e o masa. Ce actiuni regulate facem in fiecare zi? Mancam dimineata, la pranz si seara, de fapt pentru ane hrani. Totul a aparut din dorinta de a ne asigura cele doua instincte: de reproducere si de supravietuire. Deci, sant adeptul formulei.

C.G. : Ce nu e bine in masa romanului de toate zilele?    

Dan Chisu: Aa! Nu e bine in masa Planetei de toate zilele. Daca acum 28 de ani ajungand la Paris, am asteptat un an de zile ca sa mananc pentru prima data creveti cand am fost invitat de cineva ca e mancau in doua momente ale anului, acu, am fost pentru a filma “Ursul” langa Buzau la Sarata Monteoru si opream la un fel de mini market de sat si in congelator erau creveti congelati, ce sa ne mai spuna acest lucru? Ca un produs care era rarisim, a ajuns sa fie un produs de masa care costa cat puiul si pestele. Adica va dati seama cat de mult produce Planeta si la ce mod produce! Cu ce hormoni, cu ce energie. Cred ca Planeta a luat-o razna. E un consumism exagerat. Ati vazut filmul in care arata cum se cresc bovinele in America . Noi nu mai mancam cetrebuie de foarte mult timp. Nu se stie cand se va face ceasul sa ticaie pentru noi toti in acesta privinta. De putin timp planeta face eforturi pentru a reveni la mancarea organica. Nu mai mancam ce trebuie de foarte mult timp. Acea salata care costa doi dolari, costa douazeci de dolari daca este organica. Eh, cine isi permite, probabil va trai mai mult sau probabil se va imbolnavi. Ca si acel care s-a imbolnavit ca s-a lasat de tigari ca-I lipsea nicotina. Deci, nu mai stim nimic, absolute nimic. Absolut totul este aleator. Nu stii daca medicamentele iti vor face bine, nu stim cate cantitati de E-uri ingurgitam in fiecare zi, pentru ca laptele tine cat tine.

“Sant intr-un moment in care nu mai am repere si nu mai stiu in ce sa cred ”

C.G. : Cu ce ati substitui verbul “a fi” pentru persoana Dvs?

Dan Chisu: Cu “a crede”. Am o mare problema.

C. G. : In ce credeti? Sau mai bine zis, in ce nu credeti?

Dan Chisu: Nu mai am repere. Sant intr-un moment in care nu mai am repere si nu mai stiu in ce sa cred. Nu stiu daca sa cred in informatia pe care o primesc pentru ca este distorsionata. Mi s-a intamplat de foarte multe ori sa fiu martor la intamplare si sa vad cum ajunge ea transmisa. E aproape ca legenda cu ouale. “Un ou, doua oua, sase oua, sapte oua- nu mai conteaza”, deci exista dorinta de a imbogati. E o chestie morbida a omului de a afla din viata fiecaruia. Nu va uitati ca emisiunile astea tabloide au cel mai mare succes din lume? Pai, daca e bine sau e rau. Daca e rau, de ce are atata succes, daca e bine, incotro ne indreptam? Nu pot sa spun. Ramane un mare semn de intrebare. Repere nu mai am.

“Ma si deranjeaza ca cei care au vazut filmul si critica, n-au inteles declaratia mea ca e facut cu intentie”

C.G. : Probabil ati fost intrebat deja de multe ori… De ce v-ati apucat de lung metraj?

Dan Chisu: Intrebarea ar fi completata cu “de ce v-ati apucat de lung metraj acum, atat de tarziu?”(zambeste). Pentru ca eu asta am vrut sa fac, dar intre dorinta si putinta e o mare distanta. E un sir intreg al promisiunilor, al momentelor, al situatiei. Stiti ce zice drogatul? Ca se lasa cand vrea el de viciu. Asa e si la mine. Ma las cand vreau. Dar cred ca a fost mai mult un moment astral , pentru ca cu doua zile inainte, n-as fi luat aceeasi discutie de a investi acei bani din buzunarul meu, 120.000 de euro ca sa fac un film. Pentru ca banii aia putau sa-mi foloseasca la altceva, dar probabil aveam nevoie de acesta chestie.

C.G.: Sa fie orgoliu?

Dan Chisu: Nu-mi dau seama. Nu putem sa facem psihanaliza pe fiecare actiune, nu? Sant amestecuri de situatii. Ah, ca-ti pare rau dupa, e cu totul alta chestie.

C.G: A fost la baza WebSite Story vreo bucata de poveste reala?

Dan Chisu: Nu, a fost o poveste invenatata, determinata de niste povesti reale vizavi de posturile de pe net. Pentru ca acestea raman reale ca si posturi, dar nu cu acelasi subiect, iar eu am impanat, am scris ca un scenariu de film de aventuri sau de actiune. “Pai, ce facem? Ea face asta, el face asta, ea moare. Ala ce face? Ea vrea sa se razbune… “ – si uite-asa l-am tot construit ca pe un modul. Nu e nimic artistic in partea de scenariu, nimic, zero! Sant zece mii de povesti la fel. Ma si deranjeaza ca cei care au vazut filmul si critica, n-au inteles declaratia mea ca e facut cu intentie. Asta am hotarat. Si telenovelele sunt facute cu intentie, totul e facut cu intentie. Inseamna ca n-am fost foarte bun, incat sa-i fac pe toti sa simta. Ah, cealalta parte, cei care tot transmit mesaje pe net, sunt incantati, dar cel mai tare ma surprinde si cred ca ma bucura extremismul parerilor: de la “cel mai tare film”, “bravo”, “genial” si pana la “un film de doi lei”, “fara sens” si “fara accent”. Si vorbesc aici de sute de pareri care sunt cam egale la ambele extreme, sunt chiar la egalitate.

C.G. : Conteaza criticile?

Dan Chisu: Conteaza pentru oricine. Trebuie sa poti sa nu tii cont. Si depinde cat de tare conteaza. Te tai, te doare, curge sange. Dar daca te lamentezi ca o femeie la menopauza, e una, iar daca esti barbat si strangi din dinti si pumni, e alta. Depinde de cum reactionezi, e vorba de atitudine. 

C.G. : De ce au durat doar 12 zile filmarile?

Dan Chisu: Mi-as fi dorit sa dureze mult mai mult. Am inchiriat aparatura pe atatea zile pe cate am avut bani. Daca as fi avut de 18, faceam in 18.

C.G. : Ati filmat cu RED Camera. Ce avantaje are fata de o camera normala de filmat?

Dan Chisu: O calitate deosebita si un consum minim de pelicula. Deci, fiecare dubla care nu folosea, o stergeam si pe acelasi “dimensiune” mai filmam o data, pe cand la pelicula, ai luat-o, ai cumparat-o, ai developta-o si ai aruncat-o.

“…in fiecare vara, 60 de zile pe an, in ultimii cinci ani, eu stau pe-o barca cu panze in larg”

C. G. : Daca maine nu ati mai avea internet si telefon mobil, ati suferi? Santeti dependent?

Dan Chisu: Ca sa fiu sincer, in fiecare vara, 60 de zile pe an, in ultimii cinci ani, eu stau pe-o barca cu panze in larg. E mare, are trei dormitoare, imi chem. Prietenii acolo. Nu stiu ce se intampla la televizor, nu am telefon. Stiti cat este de bine? Nu va pot descrie. Este senzational. Stiti cum e sa vezi in fiecare dimineata rasaritul? Sa mananci o bucata de paine cu dulceata si sa bei o cana de ceai. Nu trebuie sa mananci somon, icre sau altceva si credeti-ma, fericirea e necuprinsa. La mine problema e alta: ma agat in continuare de dorinta de a face si fac si vreau sa fac si asta ma intoarce in fiecare an, o buna parte pe pamant.

C.G. : Apropo de prieteni, aveti multi? Cum se confirma la Dvs. prieteniile?

Dan Chisu: Prietenii sant cei care-mi sant alaturi indiferent si de foarte mult timp. Sant cativa, s-au adunat vreo zece, dar mai dispar dintre ei. Poate nu sant eu la nivelul lor. Si nu dispar pentru ca i-am eliminat eu pe ei, ci pentru ca m-au eliminat ei pe mine din neglijenta mea sau cine stie ce.

“Noi avem un particular simt al autodefaimarii. E foarte jenant ca santem neconditionat atat de imapsibili la bun-simt, la toate lucrurile care intampla, la respect, politete”

C.G. : Cum ati realiza un scurt metraj despre situatia Romaniei la acest moment? Ce personaje ati folosi si spre ce gen s-ar indrepta? Ar fi o animatie, ar fi comic sau thriller?

Dan Chisu: E o intrebare cu raspuns neastepatat. E foarte greu sa creezi o alegorie rapida spre a defini starea unei tari. Cred ca …(tacere), tot o gluma ar fi.

C.G. : E zapaceala doar la noi?

Dan Chisu: Nu. Eu cred ca peste tot e zapaceala. Ieri, pe un post international era breaking news cu dolarul care calca in picioare euro, cu interventiile Angelei Merkel, precum ca Germania nu va face niciodata acest lucru, ca daca va fi, va fi mult mai puternic dupa. Deci din declaratie vedem ca isi asuma o anuntare a unei mai mari invalmaseli economice mai tarziu. Grecia a vrut sa se retraga din Europa, deci e zapaceala pe Planeta. Ce sa va spun? Noi avem un particular simt al autodefaimarii. E foarte jenant ca santem neconditionat atat de imapsibili la bun-simt, la toate lucrurile care intampla, la respect, politete. In Romania daca gasesti un loc de parcare si vii cu masina si inainte de aia, faci semnal, ii dai de inteles ca vrei sa intri, semnalizezi iarasi, ii atragi atentia celui din spate ca ar trebui sa intri numai cu spatele , ca nu poti altfel, nu te vede si e imediat in spatele tau. Ori, nu te vede intentionat. Te intrebi de ce n-a inteles sau de ce n-a vrut, iar daca intri in vorba cu el, risti sa te si bata. E o lume pe care nu vreau sa o mai percep si incerc sa o ignor. Dar poate fac aceeasi greseala pentru ca toata lumea face acelasi lucru. Ce poti sa faci decat sa astepti, sa te rogi, sa iti asumi si sa astepti ca poate generatia voastra va face mai mult decat am facut noi.

C.G: Ati fost plecat din tara in anii ’80. V-ati intors, totusi, dupa ’89…

Dan Chisu: M-am intors in Romania , ca tot romanul, dupa revolutie la inceput si definitive m-am intors in ’96. Intre ’92 si ’96 am fost asa, un fel de navetist intre Paris si Bucuresti, fiindca nu puteam sa renunt viata mea de acolo. Intr-un tarziu mi-am zis: sant roman, trebuie sa-mi asum pana si acest lucru.

“Noi avem un particular simt al autodefaimarii. E foarte jenant ca santem neconditionat atat de imapsibili la bun-simt, la toate lucrurile care intampla, la respect, politete”

C.G. : A fost neglijat conceptul “Noptii devoratorilor de publicitate”?

Dan Chisu: Asa cum nu era al meu, eu l-am imbunatatit, dar acum merita o reimprospatare. Cred ca se poate mai mult.

C.G. : Va simtiti un pionier al publicitatii din Romania ?

Dan Chisu: Nu, nicidecum. In momentul in care venisem in Romania stiam mai

Multe lucruri pentru ca traisem in Occident. Sunt doar un amator si respect publicitatea romaneasca pentru ca s-a dovedit a fi de top in anii in care castiga tot ce se putea in zona Europei. Deci, avem creier, nu stiu daca ne ajuta, dar exista. Aem creier si in cinema, cu toate premiile lui Puiu, ale lui Mungiu, Florin Serban. Deci astea nu sant pe nedrept. Sa nu fie inteleasa gresit legatura pe care-o fac. Eu am fost incantat, fascinat de filemele lor. Dar am si inteles de ce publicul n-a venit. Simplu!

C.G. : Este o moda sa faci film acum in Romania ?

Dan Chisu: E o moda, dar nu stiu din ce bain se vor face ca nu sant bani. Propunerea mea este sa se faca filme independente. Asta ar fi o solutie. Eu sant convins ca nimeni n-o sa spuna nimic pentru ca lumea-si doreste sa existe si un cinema independent. Repet: eu puteam s afac orice altceva cu cei 120.000 de euro, dar i-am aruncat intr-o “gaura neagra”. Poate nu ma ajuta acum, dar poate pe viitor. Filmul asta e ca o taxa de scolarizare pe care am platit-o.

C.G. : Ce loc ocupa estetica lucrurilor si buna amenajare in viata Dvs.?

Dan Chisu: Daca as vrea sa fiu sofisticat, v-as spune dupa semiotica, dar nu. Vreau sa va spun ca e relativ. E dupa starea de spirit a zilei respective. Sunt zile in care as plasa-o pe locul inatai si zile in care as ignora-o definitiv. Cred ca nu putem vorbi de lucruri foarte precise.

“Stiti ce face Dumnezeu cand noi ne face planuri? – Rade de noi!”

C.G. : Ne ajuta si haosul…      

Dan Chisu: Bineinteles. Nu degeaba ne-am nascut din haos. Pana la urma sta e povestea vietii. Stiti ce face Dumnezeu cand noi ne face planuri? – Rade de noi! Asta e, trebuie sa ne stresam mai putin. Dar daca mi-ar fi spus cineva sa fac chestia asta la 25 de ani cred ca-i dadeam un pumn in fata. Deci, se poate numai acum, caci nu devii peste noapte cineva asa, pur si simplu, fara sa te mai intereseze pasiunea, ocupatiile sau alte chestii decta ceea cu ce ai triumfat intr-un fel. Acum inteleg de ce mi se spunea ca batranii sant intelepti. Cand aveam douazeci de ani credeam ca –s niste neajutorati de care trebuie sa avem grija.

C.G. : Va mai agata visele foarte indraznete?

Dan Chisu: Visele?

C.G. : Da!

Dan Chisu: Oho! Pai, cred ca asta-i “drive”-ul meu. Am acuma un proiect atat de indraznet si urmeaza altul si mai indraznet incat… (zambeste)

C.G. : Ne dezvaluiti ceva din ele?

Dan Chisu: Nu pot. Ramane sa vedeti!

***

Despre Dan Chisu:

Producator, scenarist, scriitor, actor si regizor.

Ca actor, Chisu a aparut in filme precum Senatorul Melcilor, in regia lui Mircea Daneliuc, selecţionat in Competitia Oficiala a Festivalului de la Cannes, Asfalt Tango a lui Nae Caranfil sau Turnul din Pisa, regizat de Serban Marinescu. A produs numeroase documentare TV de succes, printre care “Mananc, deci Exist!”, distins in 2006 cu Premiul Asociatiei Profesionistilor in Televiziune din Romania pentru Cea mai buna emisiune de calatorii sau Orasele pierdute ale Incasilor, castigator al Premiului Asociatiei Profesionistilor in Televiziune din Romania pentru Cel mai bun documentar in 2007. Debuteaza in lung metraj cu “Web Site Story” pe 14 mai 2010 la Bucuresti sip e 21 mai la Iasi .

Mihai Gainusa : „Am impresia ca visele mele legate de tara nici n-o sa se-mplineasca in timpul vietii mele”

Posted in inter'view by Karina Zotta on Mai 10, 2009

Cine n-a auzit de Gainusa? Carcotasul, da!
A ajuns si la Iasi pentru lansarea volumului “Povestiri mortale”. Din cele doua zile de carcoteli ( in care s-au intilnit si cu studentii de la jurnalism), am prins si eu un zece minute sa-l intreb pe Gainusa cate ceva despre carte si despre ce mai fac carcotasii si cum se simt in fata Noului Cod Civil.
Era simbata 9 mai, dupa conferinta de presa care s-a tinut la “Avant-garde”…

Corina Gologoț: Ce anume v-a determinat sa scrieti volumul “Povestiri mortale”?
Mihai Gainusa: Cred ca am simtit nevoia sa ies un pic din realitatea romaneasca contemporana inconjuratoare si din stilul care m-a consacrat la radio si la televiziune, adica sa schimb un pic scenetele, personajele, lumea cu ceva ce n-am mai facut pina acum si am combinat cu niste lectii de viata si cu experienta proprie si sa vedem ce iese. Asta a fost.

C.G.: Se poate trai din scris in Romania zilelor noastre?
M.G.: In Romania nu se poate trai din scris. Nu poti sa fii doar scriitor si sa traiesti in Romania. Poti sa fii un scriitor care lucreaza la radio sau poti sa fii un scriitor care are o macelarie sau unul care e politician. Spre deosebire de strainatate, unde unul ca Steven King scrie romane pe banda rulanta pentru ca ii si convine chestia; el castiga patruzeci de milioane de dolari pe an, l-am dat ca un exemplu relevant daca vreti.
In afara se poate trai din scris pentru ca lumea citeste mai mult si pentru ca intr-adevar, in afara este o meserie, pe cand la noi nu este o meserie.

C.G.: Credeti ca va ajuta la vinzarea cartilor dvs. faptul ca sunteti o persoana publica si admirata? se vinde cartea pentru ca e scriitorul GAINUSA sau pentru ca e omul de telviziune GAINUSA?
M.G.: Nu vreau sa fiu ipocrit. E absolut clar ca multi cumpara datorita faptului ca m-au vazut la televizor. Daca vroiam sa am o carte undeva intr-un colt de librarie, prafuita, scriam sub un pseudonim si nu stia nimeni de cartea mea. M-a ajutat foarte mult: si numele si faptul ca apar la televizor.

C.G.: Cat de mult a contat scoala de jurnalism in ceea ce faceti acum?
M.G.: Acesta il consider sprijinul esential in meserie pentru ca eu am facut Scoala Superioara de Jurnalism, dupa aceea am luat licenta la stat, dar si mai important este faptul ca i-am avut ca profesori dintre marii jurnalisti, dintre marii realizatori de televiziune: pe George Pruteanu, pe Ion Cristoiu, Jana Gheorghiu, Mircea Toma, Tudor Octavian. Eu am avut norocul sa cunosc lumea asta inca din facultate. De altfel eu eram deja angajat inca din anul I la radio Delta si am fost reporter si de aceea recomand tuturor celor care vor intr-adevar sa practice meseria asta, sa si lucreze in domeniu, pentru ca ea nu se invata din carti si din cursuri, se invata din practica.

C.G.: A fost importanta trecerea din spatele ecranului in fata acestuia?
M.G.: A fost importanta, dar, zic eu, n-a fost definitorie, pentru ca la urma urmei este o intimplare ca apar pe ecran. Sunt la fel de importante pentru mine amindoua ipostazele, pentru ca atunci cand stateam in spatele ecranului, scriam pentru cineva. Si acuma scriu pentru altii care le interpreteaza. E cam acelasi lucru, numai ca mai apar si eu, de asta ma si deranjeaza un pic si tot din acest motiv nu am vrut sa mi se puna poza cu mine pe prima coperta a cartii.

C.G.: V-am intrebat pentru ca in ziua de astazi sunt foarte multi jurnalisti care nu au o scoala de jurnalism. Ce credeti despre aceste „fenomene”?
M.G.: Ce pot sa cred in afara faptului ca nu sunt jurnalisti aceia. Sunt niste „inacasatori” de bani, iar pe fluturasul de salariu le scrie ca sunt jurnalisti, dar de fapt, nu sunt! De altfel, se si vede acest lucru in toata presa romaneasca ca nu sunt jurnalisti adevarati. Bine, aceasta nu inseamna neaparat ca cel care a facut o scoala de jurnalism ajunge ce si-a propus, trebuie sa mai ai si o inclinatie pentru treaba asta.

C.G.: Noul Cod Civil. Care este replica carcotasilor cu privire la acesta?
M.G.: Sper in continuare ca nu va intra Nou; Cod Civil in forma in care este si sa fie modificat, pentru ca absolut ca se atenteaza la libertatea de exprimare, dar ma bucura faptul ca nici una din legile care apar la noi nu pot trece fara aprobarea Uniunii Europene si nu vor putea aplica prostia asta, pentru ca noi ne aflam, totusi, in Europa, nu in lumea a treia, cum ar fi vrut ei sa ne tina.

C.G.: Cronica Carcotasilor reprezinta divertismentul din Romania?
M.G: Nu stiu daca neaparat divertismentul din Romania. Noi facem o emisiune mai mult de satira decat de umor; de satira sociala, de satira politica. Facem parte, bineinteles, din sectiunea de divertisment, pentru ca lumea se uita la Cronica si ride, ride de altii, de sine. Felul in care ne exprimam opinia este prin ris, sa zicem.

C.G: Ce fac carcotasii in afara faptului ca apar la Cronica?
M.G.: Carcotasii fac copii. Serban se pregateste sa aiba al doilea copil, Dezbracatu’ mai are un copil al carui nas sunt, eu am un copil, Hrubaru are si el. Avem si copiii astia din emisiune: Delia si Oana, care sint ca niste copii pentru noi.

„Daca n-as avea dusmani, ar inseamna ca tot ce scriu nu are impact”.

C.G.:Ce ipostaza va face sa va simtiti cel mai bn? Dimineata la radio, la televizor sau ca scriitor?
M.G.:
Ca scriitor.

C.G.: Care este ultima carte pe care ati citit-o?
M.G.:
A fost „Convorbiri cu Octavian Paler” de Daniel Cristea- Enache. Oricum am un teanc de carti pe care le citesc. Citesc in paralel si cartea „Absurdistan”, am terminat de citit recent si „Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde. Sunt obisnuit sa citesc mai multe in acelasi timp sau s-ncaleca una pe alta.

C.G.: Aveti dusmani?
M.G.:
Oho! Normal ca-i am. Daca n-as avea dusmani, ar inseamna ca tot ce scriu nu are impact. Am foarte multi.

C.G.:Cred ca la un moment dat conteaza sa ai cativa dusmani?
M.G.:
Conteaza, dar nu atat de mult sa stii, pentru ca e foarte important si esti un invingator atunci cand ii invingi cu stiloul si ei incearca prin alte mijloace, deci e o arma redutabila, pe care clasicii au descoperit-o foarte bine.

bl1

C.G.: Cat credeti ca mai rezista Cronica Carcotasilor ?
M.G.:
Cronica o sa mai reziste atata timp cat o sa fim entuziasti, cit o sa ne placa ceea ce facem si cita vreme o sa avem un public. Dar eu cred ca avem un public, pentru ca sint unii care au crescut cu noi in aproape zece ani de cronica. Sunt unii pe care i-am luat din liceu sau din scoala si au crescut cu noi, sunt maturi si totusi ne urmaresc. Sunt oameni care ne urmaresc din strainatate, care ne scriu…Atata timp cat o sa avem ce sa spunem, o sa fim!

C.G.: Unde va vedeti peste vreo zece ani?
M.G.:
Nu stiu. E foarte greu sa-ti spun unde ma vad peste zece ani, pentru ca acum zece ani numa vedeam aici si cu atat mai mult acum douazeci de ani cand in nici un caz nu ma vedeam aici.

C.G.: Aveti un vis care inca nu vi s-a implinit?
M.G.:
Am foarte multe vise care nu mi s-au implinit si nu sint neaparat niste vise materiale, poate sint legate si de tara asta in care traim. Din pacate, am impresia ca visele mele legate de tara nici n-o sa se-mplineasca in timpul vietii mele, poate, sper, in timpul vietii copiilor nostri.

Mihai Găinuşă (n. 6 noiembrie 1970, Sibiu), absolvent al Şcolii Superioare de Jurnalism şi bursier media la Strasbourg şi Paris, este cunoscut atît prin show-ul de divertisment „Cronica Cîrcotaşilor” de la Prima TV, cît şi prin contribuţiile radiofonice de la Radio 21 şi apoi Kiss FM, toate realizate împreună cu Şerban Huidu. În ultimii ani, dincolo de activitatea sa media, Mihai Găinuşă s-a remarcat şi ca autor de beletristică, prin volumele de proză scurtă Trialoguri cîrcotaşe şi Cotcodăceli, dar şi prin romanul Fără cap şi fără coadă, care s-a bucurat de un mare succes de public.

Tagged with: , ,

„Am avut ocazia să-i cunosc personal pe oamenii cărora le datorăm Unirea”

Posted in 1 by Karina Zotta on Aprilie 18, 2009

Are 83 de ani, iar povestea ei de viață este demnă de un adevărat roman cu episoade tragice, dar și momente de bucurie. În copilărie a fost refugiată din Basarabia, a cunoscut cele mai importante personalități politice care au semnat Actul Unirii de la 1918. Provine dintr-o familie nobilară, cu rădăcini în trecutul princiar al Poloniei. A crescut cu guvernantă, meditatoare la franceză, profesoară de pian şi servitori. Familia ei a pierdut tot, după cedarea Basarabiei. Chiar dacă a vrut să profeseze în domeniul medicinei, doamna Cleopatra Mociuțchi a devenit unul dintre cei mai buni profesori de fizică din Iași.
“Doamna Paty”, așa cum o alintă soțul ei, Joan Gottlieb, în ciuda faptului că are o vîrstă onorabilă, încă arată ca o adevărată doamnă, pe fața căreia anii nu și-au pus amprenta prea tare…


Reporter: Unde v-aţi născut şi cum v-aţi petrecut copilăria?
Cleopatra Mociuțchi: M-am născut în Republica Moldova, satul Cotiujenii Mari, raionul Şoldaneşti. Am avut o copilărie minunată acolo. Am crescut intr-un mediu care mi-a permis să mă dezvolt, părinţii mei fiind intelectuali.Tata era directorul şcolii şi de aceea aveam casa chiar pe teritoriul acesteia, ceea ce îmi permitea sa fiu mereu în interacţiune cu toţi copiii. Având în vedere toate greutăţile prin care am trecut mai tîrziu, pot spune ca am fost un copil fericit.

R: Care-i cea mai veche amintire pe care o aveţi?
C. M:
Îmi amintesc cu drag de locurile copilariei mele. Mi-amintesc de prieteni, de bunicii mei, de părinţi. Cel mai bine mi-l amintesc pe tata, care era foarte părtinitor cu mine, mai puţin

atunci cînd am încercat să ma urc pe acoperişul spitalului dintr-o fantezie copilărească a mea. Atunci am înteles ca în viaţă trebuie sa fii nepărtinitor şi sincer. Am învățat multe de la tata.

R: Avînd în vedere perioada în care ați început să vă formați ca persoană, puteți spune ca ați avut o viață palpitantă, zbuciumată…?
C.M:
Viaţa mea a fost plină de evenimente inedite: tatăl meu a fost unul dintre semnatarii Actului Unirii Basarabiei cu România din 1918, am asistat la o operaţie chirurgicală la doar 12 ani, am dat mâna cu Regele Mihai în clasa I de liceu, mi-am dorit să devin medic, dar dintr-un capriciu al destinului a ajuns profesor universitar la Facultatea de Fizică, reuşind să creee şi să implementez metode unice de predare.

R: Povestiţi-ne despre tatăl dvs…
C. M:
Tata era dintr-o familie de ţărani răzeşi, ţărani mândri cu o mentalitate diferită. A avut multe realizări, iar una dintre cele mai nobile a fost votul pe care l-a dat pentru formarea Sfatului Ţării şi a fost unul dintre semnatarii Actului Unirii de la 1918. Tata era militar şi a avut şansa sa fie ales ca deputat în cadrul Adunării Generale a Soldaţilor, care a avut loc la Odessa. La acel miting au participat 10.000 de ostaşi, care au votat pentru constituirea unor organe proprii de menţinere a ordinii, dar cel mai mult aceştia pledau pentru obţinerea autonomiei politice a Basarabiei, ceea ce contrazicea obiectivele iniţiale impuse de sovietici. Basarabia a fost cea care a dat tonul în procesul constituirii României Mari după Conferinţa de la Paris. Am avut ocazia să-i cunosc personal pe oamenii cărora le datorăm Unirea, pe cei care ne-au reprezentat la Conferinţă. Îmi amintesc perfect de Ion Codreanu, care a reuşit să îi convingă pe toţi să voteze pentru Unirea Basarabiei cu România. Acest om nu făcuse facultate, în schimb dispunea de o inteligenţă demnă de invidiat, pe care şi-a cultivat-o singur. A facut parte mai tîrziu din Senatul României. De asemenea Moş Ion Codreanu a fost cel care a constituit împreuna cu tatăl meu o asociaţie a învăţătorilor din Soroca.

„…mi-am dorit dintotdeauna să fac medicină, dar printr-o întîmplare care avea să devină decisivă pentru mine, am ajuns să mă îndrăgostesc definitiv şi iremediabil de fizică”

R: Ce studii aţi urmat?
C. M:
Clasele primare le-am urmat în Chişinău, la liceul ,,Regina Maria”. Cînd, impuşi de circumstanţe a trebuit să ne refugiem în România, m-am transferat la liceul „Oltea Doamna” din Iaşi. La început mi-a fost greu să mă adaptez, dar prin muncă am reuşit să mă impun în faţa colegilor şi a profesorilor. Eram foarte atentă la ore, luam notiţe şi ore particulare. În acele timpuri, cred că m-am maturizat mai mult decît trebuia. După examenul de bacalaureat am urmat Facultatea de Fizică. De fapt, mi-am dorit dintotdeauna să fac medicină, dar printr-o întîmplare care avea să devină decisivă pentru mine, am ajuns să mă îndrăgostesc definitiv şi iremediabil de fizică. Este vorba despre un curs de fizică la care am avut şansa să asist cînd eram în ultimul an de liceu. Cursul era despre rezonanţă, nu voi uita niciodata acest lucru. Am reuşit să înţeleg fenomenul şi mi-am dat seama că rezonanţa se aplică şi in viaţă, că reuşeam să rezonez uşor cu unii oameni şi aproape deloc cu alţii.

R: Fără a exagera, putem spune că aţi avut o carieră de succes, că aţi reuşit să vă faceţi un nume în domeniul fizicii. Cum aţi reuşit?
C. M:
Trebuie să ai un scop în viaţă. Eu nu mi-am dorit niciodată să am mulţi bani, am avut în schimb prieteni. E foarte greu să-ţi faci un prieten bun. În educaţia pe care am primit-o la liceul de fete am fost învăţate să fim mame şi soţii bune şi ar fi trebuit să devenim eventual profesoare. Eu am reuşit mai mult. Trebuie să fii perseverent în ceea ce faci şi când ai o dilemă să te rogi lui Dumnezeu, să te rogi mult şi din tot sufletul şi atunci te luminezi, îţi vine o idee şi îţi dai seama că de fapt, tu te ajuţi pe tine. În cariera mea am avut noroc şi de soţul meu. Împreună cu el am avut chiar anul acesta o comunicare şi am prezentat o lucrare la Academia Europeană de Ştiinţe şi Arte: “Timpul şi teoria fractalelor”. A fost lucrarea cu cei mai mulţi comentatori, deoarece este un domeniu relativ nou, foarte puţin exploatat. Noţiunea de fractal a fost introdusă în uz doar 1975.

“E adevărat că rezonanța se aplică și în viață pentru că reușeam să rezonez ușor cu unii oameni și aproape deloc cu alții.”

R: Sunteți căsătorită cu renumitul profesor universitar Ioan Gottlieb, care a supraviețuit hidrei Holocaustului…
C. M:
Au fost momente cumplite pentru cel care avea să-mi devină soț. A trăit în lagărele naziste clipe incredibile. Acolo şi-a pierdut tatăl şi bunicii, a trecut prin momente-limită şi a trăit, luni în şir, cu gândul că poate muri oricând. S-a reîntors victorios în țară cu o sete de cunoștințe. Astfel, a studiat mult ca să ajungă profesor universitar.

R: Cum s-a înfiripat relația dintre un supraviețuitor al Holocaustului și o doamnă aristocrată?
C. M:
Pe Janoș l-am cunoscut la catedra de Fizică. În cazul nostru, rezonanța a fost de vină. Când m-am căsătorit cu profesorul Gottlieb aveam doi copii dintr-o căsătorie anterioară. Ioan le-a fost tată, ei l-au făcut bunic, iar copiii lor l-au făcut străbunic.

R: Cum sunt studenţii din ziua de azi?
C. M:
Din păcate, nu prea îi cunosc, dar mi se pare că studenţii de azi sunt puţin dezorientaţi.

R: Puteţi da cîteva sfaturi?
C. M:
E important să aveţi demnitate, să fiţi hotărîţi în ceea ce faceţi. Şi încă un sfat care pe l-am primit şi eu de la cineva: atunci cînd te enervezi, să nu vorbeşti imediat, ci să numeri pînă la o sută şi abia după aceea să vorbeşti, pentru că altfel e posibil să distrugi în două minute tot ce ai construit în mulţi ani…

Tagged with: